Svetlana Dermenji 
Absolventa liceului, anul 1999
CÂND VOI DEVENI O POVESTE...
Avea mâinile bătătorite și vânjoase. N-am mai văzut asemenea mâini. Chipul îi era mereu senin și binecuvântat. O mustață îngrijită, rafinată, în pofida faptului că era un om de la țară, îi contura sobrietatea bunului gust. Acea mustață neagră, ca pana corbului, pusă mereu pe glume, rușinoasă și blajină, iertătoare și mult prea cuminte, avea un farmec aparte. Și mirosea a pâine caldă.
Mereu îmi spunea că am inima lui. Mă sfătuia să las întotdeauna urme frumoase și curate, pentru că niciodată nu voi ști când mă va întoarce viața pe același drum. Astăzi, pe zi ce trece, conștientizez că sunt emanația lui. Cad foarte des în mrejele exagerate ale empatiei, astfel, de multe ori, eșuez în selecția oamenilor pe care trebuie să-i am în preajmă. Dar nu cred că-l voi întrece vreodată pe TATA în voința de muncă, dragostea inepuizabilă de viață, cumsecădenia răspândită nelimitat și inestimabil pentru toți cei care l-au înconjurat.
Când aveam vreo șase ani a sădit un tei lângă casă. L-a îngrijit până a plecat. Nu mai era un pui de tei care necesită îngrijire. Dar, dacă îl udai și vorbeai cu el, avea parfum și flori de leac pentru toată mahalaua. A lăsat urme de omenie în tot satul și în altele de primprejur. Nu este portiță gospodărească pe care n-ar fi pus mâna truditoare și omenoasă.
Credea în Dumnezeu. Dar... ascuns și profund. Nu aveam voie să bârfim, să comparăm, să lăudăm. Îmi aduc aminte și admir acum semnul crucii pe care îl făcea foarte sincer, în adâncă retragere, neobservabil și cu o credință incomparabilă.
Iubea deopotrivă tot ce-l înconjura: oamenii, păsările, animalele, insectele, iarba...chiar și roua de pe ea. Ne spunea că fiecare picătură de rouă are o misiune pe pământ și trebuie să ne spălăm des cu ea ochii. E curată și tămăduitoare ca lacrima fecioarei Maria.
Avea nevoie de foarte puține lucruri ca să fie fericit. Fluiera ca zburătoarele, fredona împreună cu ele, vorbea cu animalele, se trezea la cântatul cucoșilor, fără ceasornic și, foarte des, privea filme despre foamete și război, trăind profund drama din ele. Era milos și iertător. Trecea prin coardele întregii sale ființe - nereușita, tragedia, durerea tuturor. Sfătuia cumpătat, spunea vorbe încurajatoare, pline de tâlc, inteligență și înțelepciune, presărate alocuri cu unduiri de glume, care-și aveau rostul și momentul potrivit. Avea un dar, semăna multă fericire în jur, o amplifica, o exterioriza în așa fel, încât îi făcea pe mulți oameni să creadă că adevărata valoare a vieții vine din propriul suflet, în propria casă, dacă știi să deschizi ușa... Lucrurile mărunte le poți descoperi, pe parcursul vieții, ca fiind cele mai importante în măsurarea fericirii. TATA renunța foarte des la sine, în numele cumsecădeniei față de oameni, și aceasta îl făcea fericit. Niciodată nu a alergat după fericire în locuri "luxoase" și îndepărtate, deoarece o găsea aproape. Acasă.
Așa era TATA. Nu a regretat și nu a ascuns nimic în viața lui. A trait-o frumos, profund, sincer, copilăros dar, în același timp, și zbuciumat. Fiecare firimitură de pâine a muncit-o adevărat și mult...prea mult. Stăpânea deopotrivă și munca, și dragostea...
Astăzi, alerg la cimitir, mai ales atunci când simt că trăiesc un vanitas vanitatum, pentru care mă simt vinovată. Mă macină gândul că TATA ar observa...m-ar vedea de sus. Nu-i plăceau zilele irosite. Chiar dacă ne copleșea vreun timp bacovian, el meșterea ceva...fericit și împlinit. Sute de lucruri mai mărunte sau mai impozante, de pe lângă casă, poartă sufletul lui: cuiere - uluitor de frumos meșterite dintr-o simplă bucată de fier, instrumente de lucru, portițe ornamentate extraordinar, garduri cu zeci de detalii personalizate…În toată curtea, casa, gradina trec pe lângă minunate obiecte care mă ajută să evadez în copilărie. Astăzi le văd cu alți ochi, le cuprind cu toată ființa, le strecor dureros prin dulci amintiri și îl văd pe TATA. Cu același zâmbet larg, împăcat, senin, Omenos…
Caut disperată, deja trei ani, un mormânt pe care l-am împodobit zbuciumată și pe care i-am scris frumos numele...cu toate că mi-ar fi spus că "iarba ce crește pe mormânt este cea frumoasă podoabă".
Îi duc brațe de flori, stau acolo mult timp, dar inima nici nu vrea să confirme adevărul mistuitor - în pământ e o parte din ea. După o lungă luptă cu două entități, care se macină la infinit - inima și cugetul - am cedat, iar la cimitir îi duc florile sufletului: maci, mușeței de pe câmp, mierea ursului, păpădii, sunătoare...Le strâng grijuliu și dureros la piept și-mi amintesc "buchetul de buruiene" dus la școală de ziua profesorului, de care au râs toți colegii, având flori cumpărate din oraș. Astăzi cred că al meu era cel mai frumos, totuși, strâns cu dragoste de TATA, iar doamna învățătoare savurase florile mele cu toată ființa, inspirând adânc un dor nesecat de viață. Acum înțeleg gestul ei de-atunci, care mi-a șters lacrimile de copil.
Doar un singur lucru regret. Fiul meu nu a reușit să-l cunoască în toată plinătatea. "Câte sâmbete am fi bătut tobele... Vai, ce bunel am avut!!! A fost toboșar!? Cum a făcut scrânciobul acesta?! L-a făcut pentru mine?!
"- Fata tatei, dacă o fi să devin o poveste, păstrați tobele, să le arătați nepoților, că multe hori au mai săltat în sat...și după ele s-a umplut baștina asta, de la sudul Moldovei, de copii frumoși și sănătoși! Tobele astea au înmulțit NEAMUL!"
- Nu vorbi așa, TATĂ. De ce să pleci? Ești sănătos, minunat și plin de viață! Le vei arăta dumitale, TATĂ..."
Astăzi iar ne-am suit în pod...Eu i-am mângâiat cu nesaț tobele. Nepotul le-a bătut cu atâta fericire! Apoi ne-am legănat în scrânciob…ore întregi. La fiecare adiere de vânt, i-am simțit prezența. Totul a rămas la fel. Ca un muzeu cu lucruri divine, dar fără farmecul de odinioară. TATA le sfințea…
Dumnezeu să-l odihnească...
Textul integral poate fi citit aici: https://cutt.ly/uGy2TcC
